Field trip

Ghid traseu excursie București

19 noiembrie 2017

Anca Munteanu, Robert Dobre

Pe Splai, prin Bucureștiul demolat la Parcul Văcărești, Izvor, mănăstiri, foste arii industriale

Download

– plecare de la Piața Universități – Piața Unirii – Splaiu Uniri – Parcul Văcărești – Calea Văcărești – Colectiv – Mănăstirea Radu Vodă – Biserica Bucur – Dealul Mitropoliei – Parcul Izvor – Mănăstirea Mihai Vodă – Str. și Biserica Sf. Apostoli – Piața Națiunilor Unite – Biserica Domnița Bălașa – Piața Unirii – Mănăstirea Antim – fosta Cale a Rahovei – Fabrica Bragadiru – Gara Filaret – Parcul Carol (Fântâna Zodiac) – Piața Universități

Traseul excursiei

București era un oraș care a avut o structură bine dispusă concentric și radial. Cele ma importante străzi porneau din centru, de o parte și de alta a Dâmboviței. A suferit multiple și complexe modificări. Diverse au fost calamitățile care au produs în permanență pagube. În trecut erau predominante inundațiile, care au fost parțial combătute prin amenajarea Dâmboviței și a Colentinei. Cutremurele au fost mereu generatoare de distrugeri majore. Este capitala europeană cu populația cea mai numeroasă, expusă la aceste riscuri. La cele naturale, fiecare nou sistem, a adus alte schimbări.

După cutremurul din 1977 care a afectat profund Bucureștii, Ceaușescu a avut un moti ca să își pună în aplicare planul de sistematizare comunistă a vechiului București istoric, Micul Paris, prin faptul că a avut puterea de a impune realizarea unor planuri de amenajare aberante. Pentru construirea clădirilor noului centru civic și a bulevardelor socialiste, au avut loc importante schimbări în structura stradală inițială istorică, multe fiind brusc oprite de blocuri. Impactul morfologic urban și mai ales cel social au fost extrem de profunde.

În Piața Universități s-au aflat numeroase clădiri care au dispărut după cutremurul din ’77. Din aceastea, Biserica Enei, aflată în locul actualiului bloc de pe Bd. Bălcescu, a fost una dintre primele demolate, chiar în ’77, deși nu fusese profund afectată de seism. A mai rămas din ea doar numele străzii…

Splaiul Dâmbovițean a fost amenajat în acelaș timp cu lucrările conexe asupra cursului Dâmboviței. Prima regularizare a fost în 1880, când porțiuni din acesta puteau numele obiectivelor de pe margine. Forma actuală este de la ultima amenajare, de după inundațiile din anii 70. A fost realizată în același timp cu construirea primei linii de metrou Semănătoarea (Petrache Poienaru) – Timpuri Noi. Prima parte de la Lacul Morii la Piața Unirii poartă denumirea de Spliul Independenței, iar cea de aici la intersecția cu Centura Bucureștiului poartă numele de Splaiul Unirii. Pe acesta din urmă se mai păstrează urmele clădirilor de odinioară încă utilizate sau în paragină, în alternanță cu blocurile noi. Unele din acestea fac parte din cea de a doua arie industrială a Bucureștiului.

Pe dreapta s-au aflat cele ale industriei ușoare, tăbăcărie și fabrică de încălțăminte, de bumbac, abatorul comunal. Pe partea stângă a fost zona industriei grele, de la Timpuri Noi, urmașa Uzinelor Lemaître, apărute din 1864. Au fost primul producător autohton de maşini agricole complexe. În prezent toate clădirile industriale au fost înlocuite de ansambluri rezidențiale sau administrative.

Calea Văcărești era una din puținele artere istorice bucureștene care traversa integral lunca, de pe dreapta pe stânga Dâmboviței străbătea din centru, de pe o terasă pe cealaltă, dinspre nord-vest spre sud-est. Mai era numită și Drumul Văcăreștilor și o parte din Drumul Olteniței. Apare menționată ca un drum radiar, de legătură dintre Curtea Domnească și partea de sud, spre satul și mănăstirea boierilor Văcărești (Mihăilescu, 2003). La vremea respectivă, pornea de la intersecția cu Calea Călărașilor, Bd. Regina Maria și Str. Bărăției, de lângă Primăria Sectorului II (din apropierea Pieței Sf. Vineri). Mai întâi coborând ușor pe stânga Dâmboviței, până la Podul Alecsandri, unde trecea apoi pe dreapta văii, străbătând lunca pe lângă Abator, urcând tot mai susținut fruntea terasei Dealului Văcăreștilor, unde ajungea la Mănăstirea Văcărești, care era la marginea orașului. Trecea șerpuind printre vii, livezi, grădini. Cândva erau chiar și o serie de izvoare minerale feruginoase în luncă, ce făceau faimă locului, legate prin curse publice de centrul Bucureștiului, dar care au fost mai târziu acoperite prin amenajarea Dâmboviței (Ofrim, 2011). În anii 80, Calea Văcărești și spațiul învecinat au fost puternic mutilate de demolările comuniste, prima parte, înainte de a traversa Dâmbovița, străbătea cartierul evreiesc de odinioară, care a fost și el distrus, iar moscheile care au reușit să scape, mascate de blocurile ceaușiste. A rămas ciuntită, doar cu partea de pe dreapta Dâmboviței. Din loc în loc se mai păstrează câte o clădire, ce amintește de arhitectura vechilor construcții istorice de odinioară.

Mănăstirea Văcărești data din 1722 și a mai trăit doar până în decembrie 1986. Fusese construită de domnitorul Nicolae Mavrocordat, cu multă grijă pentru cultură, având chiar și bibliotecă, tiparniță și o școală grecească. Era imediat pe podul terasei asemeni multe locuri proeminente din București, cu ziduri înalte precum o cetate de apărare, un obiectiv de renume în istorie. Cea mai mare mănăstire din sud-estul Europei, cu o mare biserică (42 m lungime şi 17 m lăţime, cu elemente de arhitectură brâncoveneşti şi ale barocului muntean) și o reşedinţă domnească. Ocupa o suprafață de 18000 m2, cu multe elemente de patrimoniu cu valoare de unicat. Avea în jurul ei întinse suprafețe cu viță de vie, livezi cu duzi, grădini, pășuni, păduri, cum erau atunci mai toate dealurile bucureștene (care se întindeau și pe suprafața actualului lac). Fusese transformată în închisoare după revoluția de la 1848. În perioada interbelică, au fost închiși și comuniști, (printre care chiar și Ceaușescu. Și se pare că și aceasta a fost un motiv pentru care a ordonat demolarea). După 1947 lucrurile s-au schimbat și mare parte din politicienii și intelectualitatea interbelică anti comunistă a fost închisă acolo. Era un loc de teroare, deținuții, multe personalități ale culturi fiecărui moment istoric, scriindu-și versurile de durere pe frescă, devenind astfel un veriabil tezaur. A fost apoi dezafectată, în 1973, spre a fi restaurată, se intenționase și creerea unui muzeu. Poate ar fi scăpat dacă se accepta mutarea Patriarhiei aici. S-a făcut un ultim film (Noi cei din linia întăi – regia S. Nicolaescu), ce a fost prima linie care a început distrugerea mănăstirii, care a dispărut total pe 2 decembrie 1986. La comemorarea a 25 de ani de la demolare, i-a fost dedicat un album, pentru că practic doar imaginile și amintirile, au mai ramas ca documente, unele cuprinzând și imagini ale locului vecin. Pe locul acesteia, trebuia să fie o judecătorie, apoi săli de congrese și ansambluri sportive, care ar fi avut legătură și cu instalații ce ar fi fost pe cuprinsul Lacului Văcărești. Oare câți din cei care intră astăzi în mall-ul construit în locul ei, știu câtă istorie și durere ascunde acel loc? S-a încercat în anii 90 o refacere a ansamblului. Există un proiect rămasă fără succes și un muzeu cu puținul salvat (aflat la Palatul Mogoșoaia). Proiectul de realizare și amenajare al Parcului Natural Văcărești conține și un muzeu memorial al mănăstirii.

Parcul Văcărești reprezintă o oază de verdeață, care s-a format prin combinarea antropicului cu naturalul, într-un mod extrem de neașteptat. A apărut prin încercarea de amenajare a unui lac de acumulare, pe un substrat mlăștinos, în lunca de pe dreapta Dâmboviței. Au fost ordine de neclintit, care au făcut parte din perioada de apogeu a transformărilor forțate prin demolări a Bucureștiului. A fost, precum multe din proiectele comuniste, aparent un ideal îndrăzneț, care să fie în ton cu blocurile cimentate din jur, ce apăreau în locul fostei seculare Căi a Văcăreștilor.

În linii mari, barajul care delimitează lacul este situat la est de Calea Văcărești, la sud de Splaiul Unirii, la vest de Șoseaua Vitan – Bârzești și la nord de un cartier de blocuri desprins din Șoseaua Olteniței (fig. 1). Pe primele trei laturi limitele sunt vizibile din drumurile respective, pentru că zidul merge paralel cu acestea. Cel spre Calea Văcărești este mai îndepărtat de drum, fiind un întins teren în cea mai mare parte viran, între cele câteva case, pe care s-a dezvoltat vegetație spontană și au apărut înalte ansambluri imobiliare. Spre sud însă, limita efectivă o reprezintă amenajarea ajutată de muchia terasei, adică contactul dintre fruntea terasei Dâmboviței cu podul, pe care sunt construite blocurile de locuință, până la Șoseaua Olteniței. În colțul de sud-vest, pe aceast pod de terasă se afla Mănăstirea Văcărești, cândva un important punct de reper, distrusă de comuniști și transformată în mall. Este parte a zonei de luncă verde, umede, de la sud de Dâmbovița – ce cuprinde parcurile amenajate în jurul lacurilor dintre foste meandre tipice luncilor râurilor din ariile de câmpie – Carol, Tineretului, cunoscute cândva drept „Valea Plângerii”, ca o prelungire înspre est a acesteia. Sunt peste 190 de hectare cuprinse între aceste limite. Administrativ intră în setorul 4 Bucureștean.

Proiectul a rămas nefinisat, pentru că încercările de umplere a barajului și de formare a lacului nu au fost eficiente. Nu exista un volum de apă suficient, care să umple locul, iar prin baraj se strecurau infiltrații. Au rămas astfel, ochiuri de apă, precum erau odioară fostele meandre dâmbovițene, alimentate de izvoare permanente din luncă, ce nu lasă seceta să se instaleze. Are o formă aproximativ de pătrat, lățimea medie N-S fiind de aproximativ 1 km, variind de la cea mai mică, de 900 m spre est, iar cea mai mare este de 1,30 km, în timp ce, pe E-V este tot de 1,3 km. Dimensiunile laturilor barajului sunt de 1,5 km pe cea nordică, 1 km pe cea estică, acestea fiind rectilinii, în timp ce sunt 1,7 km pe cea sudică, ce este cea mai mare și cea mai ondulată (pentru că este la bază cea naturală, adică a abruptului frunții terasei), iar pe cea vestică măsoară 1,5 km. Altitudinile sunt cuprinse între 64,7 și 62,9, în partea centrală, baza abruptului având la 65 m, pe terasă fiind de 77,5 m, abruptul fruntea terasei având astfel 12 m urcând pe podul terasei la 80-82 m. Prezintă izvoare tipice de luncă, ce alimentează în permanență oglinda din baraj.

Locul este cunoscut și sub numele de lac, groapă, baltă, vale sau deltă. Primul toponim este dat de proiectul pentru care s-a încercat să fie amenajat, dorindu-se aici formarea unui lac de acumulare, pentru activități sportive și agrement (cu un mare complex sportiv ce ar fi trebuit să apară în locul Mănăstirii Văcărești). Acesta poate fi ușor confundat cu lacul de acumulare construit tot pe Dâmbovița, în comuna Văcărești (ce poartă acest hidronim). Cel de al doilea nume vine de la faptul că este îngrădit de zidurile unui braj, care practic îl face să fie negativ față de nivelul superior al acestora, iar spre sud se află chiar la fruntea terasei Dâmboviței, având astfel un aspect de groapă (în foarte multe locuri, rămânând de atât de mult timp un teren viran, este inadecvat folosit, drept groapă de gunoi). Cea de a treia denumire provine de la faptul că este un fost curs, spre care se coboară, la o apă, de unde similitudinea cu o vale („la vale”). Așa cu și cel de baltă, este mai apropiat de realitate, pentru că se aseamănă cu un ochi mai mic de apă, cu vegetație specifică pe lângă, dar poate apărea prea diminuat, pentru o asemena lucrare întinsă. Ultimul nume, cel de deltă, este relativ impropriu, pentru că, geomorfologic vorbind, ar trebuii să implice existența măcar a unui afluent care să contribuie la formarea deltei, la vărsarea într-un lac. Dar s-a încetățenit, prin asocierea peisajului existent în jur, cu o arie umedă, formată de lacuri, printre, diguri, mlaștini, cu stufăriș, sălcii, asemănător cu cel deltaic, chiar dacă modul de formare e diferit. Aici este de fapt o zonă de luncă, de meandrare laterală în timp istoric a Dâmboviței, între fostele brațe formându-se renii, ostroave, popine, acumulări lacustre, pe un fond natural general mlăștinos, inundabil. Pe acest substrat, folosința generală a fost inițial pastorală, ceea ce reiese din numele Văcărești („Mahalaua Văcăreștiului”), utilizare ce s-a întins în timp și s-a combinat cu cea de grădinărit, vii, livezi, în Lunca Abatorului de odinioară. Ultimul termen este însă și cel mai pitoresc și poate să fie folosit, deoarece reprezintă elementul de verde, de vegetație tipică zonelor umede, de biodiversitate, ce apare pe lângă albastrul luciului lacului, care nu este cuprins și de celălalte nume. Și totodată face o distincție clară între asocierea cu un simplu lac (cum este Lacul Morii, aproape total lipsit de vegetație pe maluri) sau cel de groapă, ca loc de depozitare.

Dâmbovița este un râu care periodic producea inundații, „înnecăciuni”. Exista cândva chiar o lege prin care erau interzise construcțiile (morile) de o parte și alta a malurilor acesteia, pentru a nu mai fi statul nevoit să plătească despăgubiri (un fel de lege a riscului la inundații, care ar trebui să existe și în ziua de astăzi). De aceea, după inundațiile din 1864, domnitorul Al. I. Cuza a înițiat primul proiect de canalizare a râului, care a fost concretizat în 1880. Ultima amenajare datează din perioada comunistă, când a fost făcută cu aspectul actual, în paralel și cu prima linie de metrou (între stațiile Semănătoarea – actuală Petrache Poienaru – Timpuri Noi). În lungul cursului Dâmboviței, un asemenea spațiu supus la inundații era și cel al Mahalalei Văcăreștilor, parte din „gârla cea nouă”, meandrată, ce ieșea avale de Mănăstirea Radu Vodă, acoperită cu „braniști”, adică păduri de unde nu se putea lua lemn sau coisii fânul (Giurescu, 1979).

Toponimul Văcărești se pierde în negura timpului, fără a avea încă elucidat pe deplin misterul. Cel mai probabil de la păscutul vacilor („a văcări”), aduse pe aceste meleaguri de cei care aveau această ocupație și care trebuiau să plătească un bir pentru văcărit. De asemenea, numele mai este considerat că provine de la faptul că, Dealul Văcăreștilor aparținuse cândva boierilor Văcărești, originari din satul Văcărești, de lângă Târgoviște. Pe aici trecea vechea Calea Văcărești, ca un drum de legătură dintre Curtea Domnească și partea de sud, spre satul Văcărești.

În harta generalului C-tin. Teodorescu din perioada interbelică (1938) apare structura străzilor care erau atunci (fig. 1. Str. Luncei păstrează acest nume până la limita teritoriului administrativ, devenind după acesta Str. Lunca Abatorului. Apar însă marcate abruptul terasei (între Închisoarea Văcărești și Șos. Vitan – Bârzeș), precum și prelungirea cu linie punctată, a străzilor aflate la nord-vest. În prezent, aceste străzi se află ca și artere de acces în partea centrală, fie sub baraje sau mlaștină.

După începerea demolărilor abuzive din 1988, pe tot terenul de 260 ha, s-a ridicat barajul și s-a construit digul pentru delimitarea suprafaței lacului, care a fost umplut de apă, dar au fost pierderi și s-au inundat terenurile vecine din Calea Văcărești și Vitan – Bârzești, ceea ce a dus la sistarea lucrărilor, mai înainte de Revoluția din Decembrie 1989. În ciuda acestui aspect, mare parte din arelul împrejmuit a rămas cu o cantitate importantă de umiditate, deoarece se găsesc aici o serie de izvoare tipice pentru zonele umede din luncile inundabile, fiind locul unde cândva curgeau brațele despletite ale Dâmboviței. Acest fapt a făcut ca suprafața să rămână relativ izolată față de restul elementelor urbane din jur, să se păstreze caracterul mlăștinos și să se dezvolte elemente tipice de vegetație și faună, care s-au adaptat la aceste condiții și au evoluat și s-a păstrat astfel caracterul de sălbăticie. Și asta, pentru că în ultimii 25 de ani s-a lăsat să se dezvolte natural, intervețiile din exterior fiind minime. De aceea, în momentul de față aria respectivă este considerată ca suprafață umedă și nu ar mai putea să fie folosită pentru dezvoltare imobiliară, decât cu investiții foarte mari pentru desecare și stabilizarea terenului. Și asta ar fi păcat, când este plin Bucureștiul de asemenea locuri care se transformă în betoane, granit și sticlă și mult mai sărac în spații verzi, parcuri, locuri apropiate de naturalul inițial sau chiar naturale, care să ofere o alternativă parcurilor consacrate (Tineretului, Cișmigiu, Titan, Izvor, Romancescu, Gădina Botanică, cel de la Politehnică, Operă, Herăstrău), care în zilele frumoase devin neîncăpătoare, pentru toți cei dornici de răcoare și mișcare.

Acest spațiu și-a păstrat mult timp caracterul profund rural, fiind foare puțin schimbat, atât prin aspectul caselor, cât și prin funcționalitatea terenurilor predominant agricol (mai ales grădini cu zarzavaturi), chiar dacă în apropiere erau vechi intreprinderi industriale, Abatorul, tăbării moderne, mai târziu fabrici de textile, uzinele Lemaître (Mihăilescu, 2003). De la acestea însă, cât timp au fost în funcțiune, a existat și o poluare a Dâmboviței. De când a fost ultima reamenajare a cursului (anii 70) și s-au realizat sitemele de epurare, efectele negative s-au mai diminuat. În ultimii 20 de ani, aceste intreprinderi s-au închis. Faptul că aceata s-a realizat concomitent cu creere barajului, care a avut și funcție de protecție fonică, s-au creeat condiții favorabile creeării unui mediu natural aparte. Chiar dacă acum au rămas problemele cu poluarea generată de deșeurile menajere, această arie a creeat condiții de adaptare a mediului natural la viața socială. De asemenea, se întâmplă ca să aibă loc și incendii.

Este un areal în care se găsesc peste 90 de specii de păsărimamifere (vidre, vupi), o gamă variată de specii acvatice sau vegetale. Multe din acestea sunt specii periclitate, aflate pe liste speciale de protecție la nivel european sau mondial.

Fig. 1. Limita actuală a barajului Văcărești comparativ cu arealul lacului pe Harta din 1938

Colectiv – aici a funcționat fabrica Pionierul, numele comunist al celei care a fost înființată în 1913 ca tăbăcărie și fabrică de încălțăminte, Tăbăcăria Națională și fabrica Bourul – cunoscute astăzi sub numele de fabricile Dâmbovița, și Talpa. Erau una din cele mai mari din sud-estul Europei. Parțial este în paragină, partial este reprofilată și folosită ca diverse sedii de activități artistice sau sportive. În piața Bucur din fața întrării, se mai păstrează strada Între gârle, care amintește de aceste cursuri secundare din această arie mlăștinoasă de odinioară.

Biserica Bucur, Mănăstirea Radu Vodă și Dealul Mitropoliei sunt biserici construite pe popine, pentru o mai bună apărare și protejare, față de intemperiile istoriei. Între ele curgea Gârlița, care continua spre est, către partea industrială, cea a Tăbăcarilor. Prima este cea mai veche biserică din București, întemeiată în secolului al XVIII-lea de ciobanul haiduc Bucur. Alții susțin că ar fi fost ctitorită în 1568 de Alexandru Vodă. Mănăstirea Radu Vodă a fost întemeiată în 1568 de Alexandru al II-lea Mircea, în stil neogotic. Aici a funcționat prima bibliotecă din București. Chiliile au fost construite ca internat, pentru cei de la seminarul teologic care funcționează aici.

Dealul Mitropoliei cu aspectul său insular, izolat, este una dintre cele mai mari popine ale Dâmboviței, care încă se mai păstrază. Partea cea mai abruptă este spre sud și sud-est. A fost inițial un deal acoperit cu vii, ulterior, din 1658 găzduiește biserica împăraților Constantin și Elena, construită de Constantin Serban Basarab. După 1698 cu diverse așezăminte bisericești, înconjurate cu ziduri. Acuma găzduiește Catedrala Patriarhala, Palatul Patriarhal și Clopotnița construită de Constantin Brancoveanu, diverse alte monumente funerare. A fost locul multor evenimente istorice, de care amintesc statuile.

La vest de Piața Unirii, Dâmbovița avea pe partea dreapta Dealul Filaretului, continuat cu cel al Arsenalului și Spirii. Cu malurie mai abrupt, comparativ cu cel stâng, ceea ce a dus la o populare mai târzie al acestuia. De aceea s-au dezvoltat în principalele biserici, mai ales pe ostroave sau popine, gorgane, cum era și curtea domnească de la Mihai Vodă, Isvoru Tămăduirii, Cotroceni, Albă Postovari, Spirea Veche, Sf. Apostoli, Antim, Spiridon Vechi. Terenurile erau cu curți boirești, cu case cu grădini, cu clădiri cu diverse funcții administrative, sociale, militare, culturale, de învățământ, Stadionul Republica (Carol). Formau cartierele istorice Uranus – Izvor – Rahova. Peste acestea au fost construite Casa Poporului împreună cu Casa Academiei. Mare parte din clădirile vechi fiind rase (Fig. 2).

În zona actualului Parc Izvor, au fost străzile principale Izvor, Uranus, Mihai Vodă, Bateriilor, Sf. Apostoli, care continuau arterele nordice Calea Plevnei, Schitu Măgureanu, Berzei, Lipscani la sud de Dâmbovița. Unul dintre cele mai grandioase ansambluri era clădirea veche a Mănăstirii Mihai Vodă se afla amplasată pe Dealul Mihai Vodă, o colină cu aspect insular care venea în continuarea Dealului Arsenalului către Dâmbovița, marcând unul din locurile de îngustare al luncii văii, dincolo de care era Gorganul bisericii Sf.Ilie. Fusese ctitorită de voievodul Mihai Viteazul în anul 1591. Era înconjurată de ziduri înalte, unde erau 100 de încăperi ce au avut și rol de case domnești ale unor foști domnitori fanarioții din sec XVIII-lea, o adevărată Curte Domnească. A trecut printr-un incendiu în 1761. A avut turnul clopotniței inițial de pe latura estică. Pe lângă rolul de reședință domnească, a mai găzduitde-a lungul vremi Școala de Medicină (1855-1862), iar după 1866 Arhivele Statului. Înacest scop a fost amenajată în 1900 clădirea Arhivelor Statului, cu asect de cetate medievală, cu grădini, busturile lui Dimitrie Onciu și B.P Hașdeu. Din tot complexul mănăstiresc a fost salvat biserica și turnul clopotniței, mutate cu 289 m, ascunse în spatele blocurilor de pe Splaiul Independenței (Fig. 2, 3).

Calea 13 Septembrie reprezenta înainte continuarea Căii Victoriei la sud de Dâmovița, spre sud-vest, cunoscută drept Drumul Domneștilor.Făcea parte din primele 19 căi principale radiare Porțiunea de peste Dealul Spirii, a fost integral demolată, precum și în continuare, vechile clădiri au fost înlocuite cu blocuri.

Din Strada Uranus, care se ducea spre sud, se mai păstrează un fragment din partea de la intersecția cu Calea Rahovei, din aria industrială.

Strada Sfinţii Apostoli una din străzile vechi ale Bucureştiului, era situată în fostul cartier Izvor–Antim, între Dâmboviţa şi Dealul Mitropoliei (vechea Calea Rahovei), la poalele Dealului Arsenalului şi în apropierea Mănăstirii Sf. Apostoli. Era o stradă de legătură, între gruiurile ce găzduiau Arhivele Statului și Patriarhia. Strada se întindea între gruiurile ce găzduiau Arhivele Statului şi Patriarhia. Până în anii ‘80, se întindea între Str. Izvor şi Bd. Regina Maria (George Coşbuc), în Curtea Nouă, pe o direcţie nord-vest – sud-est. Făcea parte din ,,primul ocol” (inel) al străzilor radiale (care porneau din Curtea Veche – Dâmbovița). Era „Drumul ce ducea la vii”, pomenit inca din sec. al XVI-lea, pentru că se continua spre viile dinspre dealurile Mitropolie, Arsenalului, Filaretului, Tineretului. De aici provine unul din nume, iar celălalt de la Biserica Sf. Apostoli, care se afla în partea centrală (Mihăilescu, 2003). Biserica Sf. Apostoli a fost clădită de Matei Basarab în 1636 pe locul fostei biserici de lemn a Mănăstirii Târnov. A parcurs o lungă istorie, scăpând de demolare, dar acuma este mascată și camuflată în spatele blocului de la Bd. Națiunile Unite (Fig 5).

În prezent este o stradă care are un traseul scurtat și radical schimbat, de noua morfologie impusă de amenajarea bulevardelor: Națiunile Unite, Unirii, Libertății, Splaiul Independenței, la fel ca și alte străzi Antim, Vânători, Apolodor. În partea scăpată de demolări mai are puțin din aerul vechiului cartier de odinioară, cum este Casa Bucur – Hanul Berarilor. Clădirile rămase mărturie, redau arhitectura inițială, întinsă cândva pe întreaga stradă și în cartier.

 

Fig. 2. Suprapunere peste planurile dinainte și după demolări (http://www.natgeo.ro)

Fig. 3, Splaiul în dreptul actualului Parc Izvor. În ultimul plan din dreapta este Mănăstirea Mihai Vodă (https://www.facebook.com/uranusdisparut/photos/a.587096971312003.1073741825.276423675712669/1645397228815300/?type=3)

Fig. 4. Vedere dinspre magazinul Unirea spre vest, în anii 70, unde în prim plan este Hala Unirii, în stânga Spitalul Brâncovenesc, Biserica Domnița Bălașa, turnul Gioconda de la actuala Piața Națiunile Unite (https://www.facebook.com/uranusdisparut/photos/a.1018102044878158.1073741846.276423675712669/1645469475474742/?type=3&theater)

Piața Națiunilor Unite reprezină un loc cu importanță istorică de renume, deorece aici s-au aflat mai multe elemente de referintă. Este locul unde se termină Calea Victoriei, de aceea mai este numit la Capul Podului (Mogoșoaiei). Până la amenajarea Dâmboviței din 1880, cursul meandrat al Dâmboviței trecea printre cele două biserici, Sf. Spiridon Vechi și Sf. Apostoli. Aici s-a aflat Piața Senatului, pentru că trebuia să fie amplasat, dar pe fundațiile respective, comuniștii au construit în anii 50-60 unul din primele blocuri cu peste 17 etaje, pe substratul pietros al luncii. În acest bloc, în perioada comunistă a funcționat Cinematograful Gioconda, cel care i-a dat acest nume blocului. Numele de Piața Operetei vine și de la faptul că aici s-a aflat și Teatrul de Operetă Regina Maria, nume pe care îl mai poartă plăcuțele străzii Operetei. Acesta a fost demolat, împreună cu Biserica Sf. Spiridon Vechi. Este singura biserică din cele 20 care au fost demolate, care a fost refăcută după revoluție (Fig. 4, 5).

Fig. 5. Strada Sf. Apostoli pe imagine aeriană (1927)

Biserica Domnița Bălașa este singura clădire care a scăpat din ansamblul vechiului Spital Brâncovenesc, construit special în scop de ajutor medical, de către Safta, soția lui Grigore Brâncoveanu. Cea din forma actuală, a fost construită între 1838-1842, în stil neo-gotic. Este cea de a patra din cele care au fost aici. Prima a fost realizată în 1744, de Domnița Bălașa, a fost demolată în 1871, după ce fusese inundată de Dâmbovița, iar următoare după ce, fusese afecatată de cutremurul din 1838. Este mascată de blocurile construite spre Piața Unirii. Monumentul cu statuia Doniței Bălașa a fost translatat când s-au realizat demolările spitalaului. În locul azilului și a spitalului emblematic de odinioară, acuma tronează parcări. Atunci era la începutul Căii Rahovei, iar acuma este pe Str. Sf. Apostoli.

Piața Unirii a fost și ea martoră a schimbărilor radicale din perioada comunistă, pentru că se află exact la intersecția celor două magistrale, nord- sud și est-vest. Unele din blocurile construite atunci anscunzând clădirile vechi din spate, care au reușit să scape, chiar și spre Dealul Mitropoliei. Cele din partea sudică au dispăut în totalitate. Doar pe latura nord-estică se mai păstrează clădirle originale. În fotografia nr. 4 se văd clădirile cum arătau înainte de demolări.

Mănăstirea Antim a fost construită în 1716, de către Mitropolitul Antim Ivireanu, pe locul unei vechi bisericuțe de lemn, mahalaua popii lui Ivasco. După cutremulul din 1738, turlele afectate sunt înlocuite cu altele de lemn. Era în apropierea meandrului Gârlița, care a provocat adesea inundații. A trecut prin mai multe perioade de renovare, în 1865 fiind afectată de revărsările Dâmboviței. A avut și funcții de diferite școli. Clădirile din față care au scăpat sunt din fosta Școală Comunală Poenărescu, iar lateral din Liceul Eminescu, care au avut strânse legături cu mănăstirea. În anii 84-86, zidurile cele înalte au fost afectate de construirea Bd. Unirii, când Palatul Sinodal a trebuit translatat, chiliile dinspre nord demolate, pentru a face loc blocurilor care o ascund. Atunci a fost restaurată biserica afectată de cutremurul din 77. Vechea str. Antim, care era aici, ajungea până la Piața Senatului, la Dâmbovița. Din aceasta s-au mai păstrat puține clădiri, în cealată parte a Bd. Unirii. Cea actuală este în spatele blocurilor de la acest bulevard.

Calea Rahovei este un drum istoric al Bucureștilor, ce facea parte din primele principale cinci poduri, care porneau radiar dinspre centru, pe acesta făcându-se legătura cu Drumul Mehedințiului, Drumul Olteniei. Este amintită încă din secolul al XVI-lea (1669), ca principalul drum de legătură cu Oltenia, cu un parcurs ce străbătea terenuri cu vii. Făcea astfel legătura dintre partea centrală, comercială a Curții Domnești – Piața Mare (Unirii) și cea periferică, trecând printre unele dintre cele mai sărace cartiere bucureștene. A reprezentat legătura dintre centrul Bucureștiului și partea sud-vestică a țării, cunoscând o dezvoltare permanentă, ca important vad comercial, de transport, industrial, rezidențial.

A avut de-a lungul vremii alt traseu decât cel actual. Pornea din Curtea Veche, de la intersecția cu strada Șelari, din apropierea Pieței Unirii, trecând pe Podul Rahovei peste Dâmbovița, pe lângă palatele de Justiție și cel Brâncovenesc, bisericile Domnița Bălașa, Sf. Ilie Rahova, Nicolae Vlădică, Bărbătescu Vechi (Fig. 6, 7). Trecea apoi pe lângă mahalalele de la baza nord-vestică a Dealului Mitropolie, unde se intersecta chiar cu Drumul ce ducea la vii – Str. Sf. Apostoli. În amplasamentul inițial, pierdut în timp, se aflase pe o mică popină, ce a fost micșorată de-a lungul renovărilor (prima realizată în 1746) numindu-se Biserica de la Gorgănel. Multe din bisericile construite în acest spațiu de luncă joasă au folosit asemenea grădiști, mai înalte, spațiul fiind adesea inundat de înecăciunile provocate de Dâmbovița. De la curtea bisericii se ajunge după aproximativ 100 m, la o intersecție, unde se afla cândva transversal Str. Sf. Apostoli (Fig. 4), din care a mai rămas o mică porțiune (cea mai nouă, realizată după 1880) spre Mitropolie redenumită Dirijor Constantin Silvestri. În apropierea intersecției a fost sediul Cercului de studii sociale Drepturile omului, înființat în 1884. Din intersecție, se face porțiunea veche din Calea Rahovei, păstrată, redenumită George Georgescu, în timp ce Str. Antim Ivireanu, este pe lângă blocuri continuă până la Mănăstire Antim și biserica Schitul Maicilor, aflate mai în față, în locurile unde au fost translatate. Urca pe culmea dintre dealurile Spirii – Arsenalului la nord-vest și cel al Filaretului la sud-est și acestea pline cu vii, din acest drum pornind cândva Șoseaua Viilor. Continua către mahalalele de la marginea cartierului Rahova, apoi spre Bragadiru și Alexandria. În apropiere erau biserici, chiar și o sinagogă, hanuri (Mihăilescu, 2003).

A fost parțial demolată, fragmentată și ascunsă în spatele blocurilor comuniste de la Splai, Piața și Bulevardul Unirii, cel al Libertății. În prezent se regăsesc mai multe sectoare înglobate în străzile Șelari, Sf. Apostoli, Bd. Unirii – Sf. Ilie, George Georgescu, Bd. Libertății, Calea Rahovei veche, care practic începe doar de la Palatul Bragadiru (Fig. 6, 7) și ține până la Piața Chirigiu (numele pieței vine de la chirigii – foștii taximetriști cu trăsuri, căruțe, ce își aveau ,,dispeceratul” aici). Curios, prin disparița a aproape 150 de parcele, numerotarea actuală a clădirilor începe doar de la nr. 147-153, cele pe care le mai păstrează cele ale fabricii, fără să se modifice reactualizarea. Aici se află prima zonă industială bucureșteană, din care s-au mai păstrat anumite aspecte, ansamblul clădirilor, anexe, căile de acces, multe ruine, dar și unele renovate – blocurile de producție, Palatul Bragadiru, Antrepozitele Comunale, Bursa de Mărfuri, clădirea de la piață. Este colorată de chioscurile Pieței de Flori. Tot spațiul din jur păstrează fragmente care mărturisesc schimbările radicale produse de timp. Ultimul sector este cel cu Calea Rahovei nouă, demolată, pe care s-au construit blocuri.

Numele actual vine din timpul Războiului de Independență, dat după izbânda armatei române, asupra fortăreței turcești Rahova. Termenul de pod era atribuit principalelor drumuri (căi) pavate (podite) cu bușteni de stejar. S-a mai numit Calea (Drumul sau Podul) Craiovei, al Olteniei, Mehedințiului pentru că făcea legătura cu această parte de țară; Callea la Măgurele – pe harta lui Shultzer din 1781; Podul Calicilor, de la calici – locuitori ai mahalalelor, ce erau oameni liberi, săraci, nevoiași, tolerați aici, căci își ofereau diverse servicii. Pe măsură ce se dezvoltau construcțiile și partea aceasta de oraș, au tot fost împinși spre periferie. În prezent, multe din casele expropiate, dar scăpate de demolări, sunt ocupate de cele mai multe ori abuziv, de urmașii calicilor, care le lasă în neglijență; Podul Caliții – Caliței – de la o boieroaică cu numele Calița, ce a locuit pe acest pod; Podul Haidâm – denumirea turcească, fiind unul din drumurile de acces a acestora dinspre Dunăre; Drumul Florăreselor vine de la faptul că pe aici se venea cu flori către vechea Piață de Flori (Sf. Anton) și Piața Mare (acuma, Piața de Flori este în partea opusă, la intersecția cu Str. Uranus).

Pentru că s-a aflat în apropierea uneia din primele zone industrial Bucureștene, mai păstrează încă numeroase clădiri, care au reușit să scape de demolări. Centrul local industrial ce s-a dezvoltat în Dealul Spirei avea în 1912 cel puțin 20 de intreprinderi industriale. Cuprindea baza și colina Arsenalului, până la Gara Filaret – Cotroceni (Șoseaua Panduri), cu fabricile de bere Bragadiru (Rahova) și Opler, cele de bazalt artificial, sticlărie, încălțăminte, de chibrituri, de frânghii, carton, uleiuri, Frank-cafe, uzina de gaz, atelierele mecanice metalurgice Wolf și Vulcan. A crescut treptat, prin reorganizarea celor vechi, apariția și dezvoltarea altora noi, păstrând până în anii ’80 dispunerea, aspectul și structura cartierelor industriale periferice care se regăseau aici (Mihăilescu, 2003). Multe clădiri au fost demolate, puține mai sunt active, câteva reabilitate și transformate în centre comerciale (Antrepozitele, Bursa de mărfuri, Palatul și Hala Bragadiru, Vulcan, Electomagnetica) (Fig. 6,7).

Calea Rahovei reprezintă una dintre cele mai relevante exemple prin care poate fi înțeles felul cum arăta partea aceasta de București mutilată de demolări și clădirile care au rămas precum niște martori de eroziune în timp, spunând modul cum a evoluat stada, așa precum mare parte extrem de importantă a Bucureștiului.

Fig. 6. Comparație între partea de început a Căii Rahovei între planul realizat de Borroczyn în 1850 și situația din 2014 (http://ro.wikipedia.org/)

Fabrica de bere și conserve „Bragadiru și fii” (Fig. 7), transformată în Fabrica de Bere Rahova a fost contruită la sfârșitul sec XIX, fiind furnizor al Curţii Regale (cum apare trecut și pe etichete). Palatul Bragadiru datează din 1911 și a avut funcția de palat cultural pentru muncitori, cinematograful de aici numindu-se în perioada comunistă Aida, după ce, la naționalizate a fost Casa de Cultură a Raionului Lenin. Antrepozitele Comunale și Bursa de Mărfuri, cu unul din primele turnuri de apă din capitală, au fost realizate de arhitectul italian Giulio Magni și inginerul român Anghel Saligny, tot la sfârșit de secol XIX (1899), ca vad comercial, spațiu de depozitare, punct vamal în lungul Căii Rahovei. Ies în evidență prin impozanță, față de piață și clădirile joase din jur. Și acestea, ca și Palatul Bragadiru sunt monumente istorice. Din fericire, parțial au fost reabilitate clădirile Palatului Bragadiru și Hala Bragadiru (nu însă toată fabrica), Bursei de Mărfuri (complexul Crystal Palace Ballrooms, cu săli pentru evenimente), Piața Agroalimentară Rahova.

Fig. 7. Comparație între Calea Rahovei în dreptul Palatului Bragadiru între 1978 și 2014 – Casa Academiei (Foto: Dan Vartanian, Anca Munteanu)

Gara Filaret, Gara de Sud, a fost prima gară din București, care a fost inaugurată în 1969, împreună cu prima rută care ducea la Giurgiu, la Dunăre. E pe Dealul Filaretului, cel al viilor, în apropiere de Parcul Carol, care atunci erau la marginea de sud a orașului. A contribuit la dezvoltarea primei zone industriale de aici. După inaugurarea Gării de Nord își pierde din însemnătate, în 1960 fiind dezafectată și transformată în autobază. Aceasta a dus la dispariția simbolului grandios de odinioară, iar în prezent doar o placă mai amintește de importanța ei, memorie care este lăsată în paragină.

Parcul Carol a fost amenajat în 1900-1906 și a fost inaugurat în 1906, cu o expoziție jubiliară, cu ocazia aniversării a 40 de ani de domnie a regelui Carol. Are 41 ha, cu un lac de 2 ha. În cuprinsul său s-au construit Cetatea lui Vlad Țepeș, copie a Cetății Poienari, Arenele Romane, o moschee, Mormântul Ostașului Necunoscut, Palatul Artelor. În perioada comunistă a fot denumit Parcul Libertății, demolânu-se clările vechi, care au fost înlocuite cu Monumentul Eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism, realizat cu o înălțime de 48 m între 1959-1963. Aici au fost înmormântați conducătorii sistemului comunist.

La intrarea în Parcul Carol se află Fântâna Zodiac. A fost inaugurată în 1935, piața de atunci se numea Piața Mareșal Joffre. Are mozaicuri reprezentând zodiile, care s-au păstrat până în prezent.

Bibliografie

Baboianu G. (2012), Wetland conservation and sustainable use in Romania, 11thMeeting of the Conference of the Parties to the Convention on Wetlands Bucharest, Romania, 6-13 July 2012 Wetlands: home and destination.
Belu D., Isăcescu M., Tomescu F., Vodă D. (2014), Școala Poenărescu 150 de ani de la înființare, 196 p.
Berindei D., Bonifaciu S. (1978), București ghid turistic, Ed. Sport-Turism, București, 255 p.
Blaremberg (1842) Plan de Bucharest, din „Almanach de Valchie”.
Boc V., Ionescu R. (2013), Văcărești – Wetland Park Proposal for Bucharest, Le:Notre Landscape Forum 2013, 17h-20th April 2013, The Faculty of Architecture at “La Sapienza” University, Rome.
Borroczyn R. A. (1846, 1852), Planurile Bucureștiului.
Dogaru P. (2013), Călător sub Palatul Parlamentului, Ed. Vestala, București, 245 p.
Gabrea Georgeta (2009), O cronologie selectivă a istoriei orașului București. O sinteză a planurilor de urbanism ale orașului București, Analele Univ. Spiru Haret, seria Arhitectură, Giurescu C.C. (1979), Istoria Bucureștilor, ediția a II-a, Ed. Sport-Turism, București, 399 p.
Giurescu C.C. (2009), Istoria Bucureștilor, ediția a III-a, Ed. Vremea, București, 846 p.
Munteanu Anca Victorina (2014), Calea Rahovei – Propunere de traseu cicloturistic, Analele Asociaţiei Profesionale a Geografilor a din România, Patrimoniul industrial – Conservare, promovare culturală și reutilizare inteligentă – Vol. 5, Nr. 5, pag. 77-86;
Munteanu Anca Victorina (2014), Pledoarie pentru Parcul Natural Văcărești – repere istorico – geografice, Geograful, 1-4, p. 12-24.
Leahu G. (1995), Bucureștiul dispărut, Ed. Arta Grafică.
Licherdopol I.P. (2013), București – 1889, Ars Docendi, București, 191 p.
Mihăilescu V. (2003), Evoluția geografică a unui oraș – București, Ed. Pleiade, București, 234 p.
Ofrim A. (2011), Străzi vechi din Bucureștiul de astăzi, Ed. Humanitas, București, 305 p.
Olteanu R., Reconstituirea centrului Bucureștilor, așa cum arăta între 1847-1854.
Pappazzoglu (1871), București capitala României.
Popescu C. (2009), București-arhipelag. Demolările anilor ’80: ștergeri, urme, reveniri, Ed. Compania, București, 112 p.
Roșca D. (2013), Locuri și oameni din Bucureștiul de ieri, Ed. Ars Docendi, București, 247 p.
Teodorescu C. (1938), Planul – București, municipiul și împrejurimile, Scara 1:15.000, Institut, Cartografic ,,Unirea” Brașov.
Wahnig F. (1934), Planul Municipiului București, scara 1:5000.
http://art-historia.blogspot.ro
http://arhivadegeografie.wordpress.com
http://danperry.livejournal.com/91285.html?thread=446357
http://metropotam.ro/
http://rezistenta.net
http://reptilianul.blogspot.ro
http://ro.wikipedia.org/
http://urban-plan.ro/
http://urbanismul.blogspot.ro
http://ziarullumina.ro
http://www.bucurestiivechisinoi.roresti-i/
https://www.crestinortodox.ro/
http://www.historia.ro
http://www.muzeuldefotografie.ro
http://www.natgeo.ro